Grădini japoneze, 日本庭園 Nihon teien: Perioada Edo

Perioada Edo 1615-1867 (dinastia chineză Qing, 1644-1911)

Era de izolare naţională şi a plimbărilor în grădinile private.

În timpul perioadei Edo, puterea a fost câştigată şi consolidată de clanul Tokugawa (1603), care a devenit shogunat, şi a mutat capitala în est, la Edo (Tokyo acum), în condiţiile în care stricteţea din structurile sociale a fost pusă în aplicare. Acestă perioadă este caracterizată prin grădini destinate plimbărilor, cel mai faimos fiind palatul Katsura, în Kyoto. Cu multe case de ceai si cladiri lângă lac şi privelisti exclusiviste, poate reprezenta ultimul mare apogeu al artei peisagere japoneze la scara mare.

Între timp, negustorii din oraşele bogate şi samuraii au dezvoltat grădina mică de la ţară, încorporând motive ale grădinii cu apă uscată şi ale grădinilor de ceai din timpuri trecute. Astfel, grădinile au devenit mai ostentative, au pierderdut colţul creativ şi profunzimea filosofică a predecesorilor lor.

Din 1867, oricum, atunci când Japonia a redeschis graniţele sale cu occidentul, gradinile au explorat minimalismul Zen şi stiluri mai avantgardiste şi naturaliste, deşi inca incorporau motive traditionale, cum sunt insulele mistice.

În acest timp, Japonia, cu excepţia portului Nagasaki, a fost închisă pentru străini, şi nici japonezii nu aveau voie să călătorească în orice ţară, cu excepţia Chinei sau Ţărilor de Jos. Împăratul a rămas în Kyoto cu autoritate doar asupra afacerilor culturale şi religioase. În timp ce centrul politic al Japoniei este de acum Tokyo, la Kyoto a rămas doar capitala culturală, centrul de religie şi artă.

Amenajarea tradiţională a grădinii japoneze a fost strâns legată de eticheta formală socială. Perioada Edo a văzut utilizarea pe scară largă a unui nou tip de arhitectura japoneza, numita Sukiya-zukuri, care înseamnă clădire aleasă în funcţie de gust. Primul termen a apărut la sfârşitul secolului 16 referindu-se la casele de ceai izolate. Aşa se numeau iniţial casele simple de la ţară ale războnicilor Samouri şi călugărilor budişti, iar în perioada Edo a fost folosit la orice tip de construcţie, de la case banale la palate.

Cel mai faimos stil al perioadei este Sukiya, folosit la grădina vilei imperiale Katsura în Kyoto. Clădiri nedecorate au fost construite într-un stil foarte simplu, un prototip pentru viitoarea arhitectura japoneză.
Gradina trebuia să pară în întregime parte a clădirii. Dacă vizitatorul se afla în interiorul sau la exteriorul clădirii, el trebuia să aibă sentimentul naturii înconjurătoare. Cladirile din grădina erau aranjate astfel încât să fie văzute întotdeauna în diagonala decât drepte. Acest aranjament a avut un nume poetic ganko, ceea ce însemna o formatie de gâşte sălbatice în zbor.

Cele mai multe dintre grădinile din perioada Edo au fost fie grădini de promenada, fie grădini Zen de apă uscată şi roci şi sunt, mult mai mari decât grădinile din perioadele anterioare. Grădinile promenada ale perioadei au folosit shakkei, utilizarea şi integrarea peisajelor văzute de la distanţă sau construirea gradinii pe partea laterală a unui munte, folosind cote diferite. Gradinile de promenadă Edo au fost compuse dintr-o serie de meisho (peisaje celebre), similar cu cărţile poştale. Acestea ar putea fi imitaţii de peisaje naturale celebre, cum ar fi Muntele Fuji, sau scene din legendele taoiste sau budiste, sau peisaje ilustrând versete din poezii.