Perioada Heian

Perioada Heian   794-1185, (China dinastia Tang 618-906, Qi- Cinci dinastii şi zece regate 906-960; dinastia Song chineză, 960-1279)

Caracteristicile perioadei:
Primul val de influenţă chineză şi apariţia grădinilor - peisaj paradis pur.
Perioada cea mai romantică din istoria culturii japoneze.
A pus accent pe anotimpuri şi ritualuri.

    Una dintre caracteristicile cheie a fost crearea de grădini iaz şi insulare, care au reprodus insulele mistice ale celor nemuritori, şi grădinile "ţinut paradis pur" ale lui Buddha Amida, în care sufletele pure puteau renaşte după moarte.

    Cunoaşte o mare mulţime de rafinamente şi a arătat o sensibilitate nouă la detalii, toate evoluând sub dominaţia imperială din Kyoto. O altă caracteristică a fost de proiectare a gradinii care să permită desfăşurarea ceremoniilor, ascultarea muzicii si poeziei care urmează să fie efectuate în curţi, pe barci şi lângă apele cugătoare.

În 794, la începutul perioadei Heian, oficialitaţile japoneze şi-au mutat capitala la Heian-kyo (Kyoto de astăzi). În această perioadă, au existat trei tipuri diferite de grădini: grădinile palatului şi grădinile de nobili din capitală, grădinile de vile de la marginea oraşului şi grădinile templelor. Arhitectura palatelor, reşedinţelor şi grădinilor din perioada Heian a urmat practica chineză.

Case si gradini au fost aliniate pe o axă nord-sud, cu reşedinţa la nord şi clădirile pentru ceremoniale şi gradina principală la sud. La cladiri existau două aripi lungi spre sud, ca şi braţele unui fotoliu, cu grădină între ele.

Grădinile aveau unul sau mai multe lacuri conectate prin poduri şi pârâuri.
Gradina din sudul reşedinţei imperiale a avut o caracteristică specială japoneză, o zonă mare de gol din nisip alb sau pietriş. Pentru că împăratul era marele preot în Japonia, nisipul alb reprezenta puritatea şi era un loc unde zeii puteau fi invitataţi. Zona a fost folosită pentru ceremonii religioase, precum şi pentru dansuri de primire a zeilor.

Proiectarea gradinii în sine a fost strict determinată, în conformitate cu principiile de interpretare tradiţionale chineze, sau Feng Shui. Primul mare tratat cunoscut despre arta amenajării grădinilor japoneze, Sakutei-ki, scrisă în secolul al 11-lea, a menţionat: "Este un semn bun să faci pârîul sa curga din est, pentru a intra în grădină, apoi în casă, şi apoi să iasă pe la sud-est. În acest fel, apa dragonului albastru va duce departe toate spiritele rele din casă spre tigrul cel alb. "

Grădinile imperiale din perioada Heian erau grădini de apă, în care vedeai vizitatorii plimbându-se în bărci elegant lăcuite, ascultând muzică, contemplând munţii îndepărtaţi, cântând, citind poezii, pictând, şi admirand peisajul din grădină.

Viaţa socială, în grădini, a fost memorabil descrisă în romanul clasic japonez, Tales of Genji, scris în 1005 de către Murasaki Shikibu.

Pot fi văzute încă urmele unui lac artificial lângă Templul Daikakuji din Kyoto, construit de împăratul Saga, care a domnit 809 - 823, şi a fost declarat a fi inspirat de lacul Dongting în China. Grădină din sud este faimoasă pentru florile sale de cireş din primăvară, şi pentru azaleele de la începutul verii. Gradina de vest este cunoscuta pentru irisi, în iunie, şi cea de est având un mare lac reaminteşte de petrecerile pentru relaxare care se desfăşurau în barci .

Aproape de sfârşitul perioadei Heian apare un nou stil de arhitectură a grădinii, creat de către adepţii sectei Tărâm Pur al Budismului. Acestea au fost "Gardinile Paradisului," construite pentru a reprezenta paradisul legendar al occidentului, unde Buddha Amida a domnit.

Acestea au fost construite de către nobili, care au dorit să-şi afirme puterea şi independenţa lor faţă de imperialism, aflându-se era în descreştere.

Cel mai bun exemplu a unei astfel de gradini care a supravieţuit este Grădina Paradis Byodo din Uji, în apropiere de Kyoto.

Aceasta a fost iniţial vila lui Fujiwara Michinaga, (966-1028), care şi-a căsătorit fiicele sale cu fiii împăratului. După moartea sa, fiul lui a transformat vila intr-un templu, iar în 1852 a construit Sala Phoenix, care încă exista. Sala este construită în stilul tradiţional al unui templu din China dinastiei Song şi este situata la marginea lacului. Aceasta casă are spre vest o statuie aurita a lui Buddha Amithaba.

Pe lacul din faţa templului este o mică insulă, reprezentând Muntele Horai, originea celor opt nemuritori daoişti, amenajată cu pietre albe, simbolizând paradisul, legată de templu printr-un pod. Aceasta a fost construită pentru meditare şi contemplare şi nu ca o grădină de plăcere. A reprezentat o lecţie a filosofiei budiste şi daoiste de creeare a peisajului şi arhitecturii şi un prototip pentru viitoarele grădini japoneze.