Perioada Momoyama


Perioada Momoyama 1568-1600 (dinastia chineză Ming, 1368-1644)
Caracteristicile perioadei:
Era unificatorilor care vor construi Japonia ca o singură naţiune.
Aparitia expertior in ceai şi clasei comerciante.
    Trei unificatori militari succesivi au construit grădini folosind pietre mult mai mari decât înainte, concepute ca o expresie a puterii, exces temperat de modestia unei aparitii noi, importante şi anume casa si grădina de ceai.
    Faimosul ritual al ceremoniei ceaiului a fost iniţial popularizat de către un comerciant numit Rikyu, care a fost unul dintre cele mai influente figuri din Japonia.
    Perioada Momoyama a fost scurtă, doar 30 de ani şi a fost în mare măsută ocupată cu războaiele dintre daimyo, liderii clanurilor feudale japoneze. Noile centre de putere şi de cultură în Japonia au fost castelele fortificate ale daimyo, iar în jurul fiecărui nou oraş au apărut şi noi gradini.
    Gradina din această perioadă avea unul sau mai multe iazuri sau lacuri lângă reşedinţa principală, sau shoin (salonul de audienţe), nu departe de castel. Aceste gradini au fost menite să fie văzute de sus, de la castel sau dintr-un pavilion de vizionare.
    Daimyos au dezvoltat abilităţi de tăiere şi de ridicare a pietrelor mari pentru a construi castele, folosind soldaţii din armata pentru a muta pietrele. Lacuri artificiale au fost înconjurate de plaje cu pietre mici şi decorate cu aranjamente de roci, cu poduri din piatra naturala si pietre pentru paşit.
    Grădinile acestei perioade au combinat elementele grădinii de promenada, menite sa fie vazute de pe aleile şerpuite din gradina, cu elemente de gradină Zen, cum ar fi munţi artificiali, meniţi să fie văzuţi de la distanţă.
Gradina cea mai renumită de acest fel este Shensu-Kaku, (Pavilionul de o mie de toamne), construit în 1592 în apropierea castelului Tokushima pe insula Shikoku. Are un pod de 10.5 metri lungime format din doua pietre naturale.
    O altă grădină notabilă a perioadei este Sambo, construită de daimyo Toyotomi Hideyoshi în 1598 pentru a celebra festivalul florii de cireş şi pentru a recrea splendoarea unei grădini vechi.
Trei sute de gradinari-constructori au lucrat la proiect, au sapat lacuri si instalat 700 roci într-un spaţiu de 540 de metri patrati. Gradina a fost proiectată să fie văzută din veranda sălii de audienţe Omoto, pavilionul principal, sau de la junkojan, "sala cu viziune pură", situată pe o colină mai mare în grădină. În partea de est a grădinii, pe o peninsulă, este un aranjament de pietre menite să reprezinte muntele mistic Horai. Un pod de lemn duce la o insulă care reprezintă o barză, iar un pod de piatră conectează această insulă la alta, reprezentând o broască ţestoasă, conectată printr-un pod acoperit, la peninsulă. Grădină include, de asemenea, o cascada la poalele unui deal împădurit.
    O caracteristică vizibilă a gradinii în perioada Momoyama la Sambo este apropierea foarte mare a clădirilor de apă.
    Perioada Momoyama a văzut, de asemenea, dezvoltarea ceremoniei japoneze a ceaiului, Chashitsu, sau casa de ceai, şi a roji, grădinii de ceai.
   Ceaiul a fost introdus in Japonia din China de către călugări budişti şi care era folosit ca stimulent pentru a te menţine treaz în timpul perioadelor lungi de meditaţie.
    Primul mare maestru al ceaiului, Sen no Rikyu (1522-1591), a definit cu un rafinament sobru şi calm, cele mai mici detalii privind imaginea şi normele casei de ceai şi gradinii de ceai, după principiul "wabi". Ca urmare a normelor lui Sen no Rikyu, ceainaria trebuia să semene cu cabana unui călugăr pustnic. Fiind o structura de mici dimensiuni şi foarte simplă de lemn, de multe ori cu un acoperiş de paie, cu spatiu interior suficient doar pentru doua tatami. Singura decoraţiune permisă în interior era un sul cu o inscriptie şi o creanga de copac. Ea nu are vedere la grădină. Gradina este, de asemenea, mică şi adaptata să aiba umezeala constant, să fie verde. Avea de obicei, un cireş sau ulm pentru a aduce culoare primavara, dar fără flori strălucitoare sau plante exotice, care ar distrage atenţia vizitatorului.
O alee conduce la intrarea din casa de ceai, în lungul aleii fiind o bancă ce asteaptă oaspeţii. Un bazin din piatră cu apă se află lângă casa de ceai pentru ca oaspeţii să-şi spele mâinile şi gura înainte de a intra în camera de ceai. Intrarea este o uşă mică, pătrată, numită nijiriguchi, sau intrare prin aplecare, care impune aplecarea corpului pentru a trece.
Sen no Rikyu a menţionat că grădina ar trebui să fie lăsată nemăturată pentru câteva ore înainte de ceremonie, pentru ca frunzele să fie împrăştiate într-un mod natural pe alee.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu